Jurnal de Bucureşti: Chitară, pian, jazz

Se făcea că era sâmbătă, iar eu navigam prin colţurile mai mult sau mai puţin obscure ale internetului, unul dintre aceste colţuri fiind Facebook. Şi pentru că nu trebuie să aruncăm toate relele pe el, ies in faţă şi zic că eu acolo am văzut că Universitatea Naţională de Muzică face 25 de ani şi prin urmare organizează mici concerte prin Cişmigiu. Atât mi-a trebuit, mai ales că nu sunt la primul eveniment de acest gen ( vezi Pianul călător la care am fost tot în Cişmigiu).

Din toate spectacolele din program am ales să merg la cel de chitară, de pian şi jazz. În total, trei ore.

Cel de chitară a avut loc la pod şi am folosit ocazia pentru a studia oamenii ( ocupaţia mea favorită, de altfel). Am fost surprinsă în mod plăcut de tinerii care se opreau să asculte şi de copiii care trăgeau de mânecile ocupate ale părinţilor pentru a rămâne. Însă bineînţeles că au existat şi persoane care vorbeau mai tare decât se auzea chitara şi bătrâne care discutau despre preţul ouălelor în interes de informare a populaţiei. Nu ai ce să le ceri şi nici nu are vreun sens. Când m-am lămurit cu oamenii, au trecut spre apă, spre frunze, spre cer. Frumoase ca de obicei, mai ales pe fundal de chitară. Nu ştiu dacă vi se pare neobişnuit să fiu atentă la alte lucruri, dar asta sunt şi nu îmi pot opri gândurile când primesc muzică.

Am fost apoi la foişor unde a început concertul de pian şi a fost frumuşel, mai frumuşel decât la chitară. Nu mă refer aici la talent, că toţi erau buni, dar pur şi simplu îmi place pianul mai mult decât chitara. După a fost jazzul. Şi frigul s-a transformat în trăire şi emoţie. Jazzul a fost un amestec de energie, senzual, veselie şi nebunie. M-a surprins că mi-a plăcut atât de mult încât să nu mai vreau să plec din parcul ăla. Am reţinut piesa Mercy,Mercy, Mercy şi sunt în căutare pentru celelalte.

P.S. Doar eu cred că jazzul merge foarte bine cu whisky?

Anunțuri

Cismigiu&comp.Buna seara, baieti!

cismigiu%20et
O carte geniala de la inceput pana la sfarsit.Te trimite direct in liceul Lazar din Bucuresti,in apropierea Cismigiului,te apropie de personaje,te face sa razi cu lacrimi la farsele facute de elevi profesorilor,te include in atmosfera de liceu.Grigore Bajenaru a incercat si a reusit sa faca portretul elevului universal,in care e imposibil sa nu te regasesti.Acum inteleg ca nu a fost vina mea ca nu mi-a placut Corigent la limba romana.E chiar urata cartea.Revenind,prima parte este cu Grigore Bajenaru elev,apoi profesor.Recunosc,mi-a placut mai mult prima parte.Am ras.Sunt putine carti care ma fac sa rad sau sa plang.Sunt putine carti care imi plac la nebunie.Asta mi-a placut la nebunie,m-a facut sa rad,m-a facut sa ma intristez atunci cand s-a terminat liceul si toata lumea a plecat pe cont propriu in viata…Trist,pentru ca asa e si in realitate.Mi-a facut o pofta teribila de plimbare prin Cismigiu…Bucuresti,viiiiiinnn!!!